Iti amintesti inca de cand erai tu copil cum stateau lucrurile cu catalogarea: “e cuminte, ca mananca bine”. Bunicii te indopau, unchii si matusile te indemnau, iar vecinii iti apreciau dezvoltarea in functie de cat de slab sau gras esti.

In calitate de mama te confrunti cu aceleasi judecati, doar ca acum sunt indreptate catre copilul tau; vina, desigur, iti apartine in totalitate.

“Copilul e prea slab/ prea scund, mananca ceva?”

Mananca, sigur ca mananca, mananca atat cat are nevoie. De ce stie el mai bine decat oricine altcineva care ii sunt nevoile? La urma urmei, “e doar un copil, noi suntem adulti”. Acest tratament discriminatoriu iti face parul sa capete putin mai mult volum decat de obicei? Bineinteles, doar esti o mamica zen. Respira adanc si raspunde ca organismul copilului tau e probabil mai constient de necesitatile sale nutritionale decat tine, decat oricare dintre bunici, decat oricare dintre matusi sau vecine curioase.

De unde vin toate astea? “Din obiceiurile alimentare gresite cu care au fost crescute unele generatii contemporane” ar putea fi un raspuns.

Unii dintre noi am fost crescuti cu “mananca bine dimineata, micul dejun e cea mai importanta masa”, cu 2 feluri de mancare la masa de pranz, cu cine consistente, cu deserturi dupa fiecare masa. Ne amintim bine si argumentele de genul “esti in crestere”. Ne amintim senzatia de suprasaturatie. Ne amintim strategiile pe care le foloseau adultii pentru a ne face sa mancam mai mult, de la soldatei la “una pentru tata, una pentru tanti Mita, una pentru nenea Doru”.

A nu manca, in timpurile in care unii dintre noi am copilarit, echivala cu a te purta urat. Un copil care nu consuma munti de mancare dezamagea, in mod automat, daca nu cumva era considerat chiar “mofturos si obraznic”. Cu totii aveam macar un prieten sau un coleg care arunca mancarea sau o punea inapoi in cratita, sperand ca parintii nu vor observa si nu il vor certa ca nu a putut termina tot din farfurie.

Dar pentru ca ai trecut prin asta sau cel putin ai observat fenomenul, cat si pentru ca esti un parinte zen, stii ca nu este nevoie sa iti obligi copilul sa manance, sa il conditionezi, sa iti faci griji cu privire la dezvoltarea sau sanatatea lui.

Autorul Carlos Gonzales a scris o carte despre asta, e un reper foarte bun pentru parintii care au trecut prin trauma mancatului obligatoriu. Cartea se numeste “Copilul meu NU mananca” si te va ajuta sa te relaxezi, in cazul in care ai ramas marcata din propria copilarie de sintagma “gras si frumos”. Copiii nu trebuie sa fie asa, copiii nostri sunt, ne vine sa credem sau nu, aceeasi specie ca noi, o specie care mananca atunci cand ii este foame.

Mai mult decat atat, trebuie sa fim constienti si de pericolele la care ne-am putea expune copiii atunci cand vine vorba de alimentatie, la obezitate si la toate celelalte probleme de sanatate care se trag de la “Mananca tot din farfurie!” si “Nu te ridici de la masa pana nu mananci si felul 2”.

Tags:
Categories: Parenting

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *